m(i)-e dor

- "Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita încalte
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile Asire
Şi întunecata mare;




Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu căta în departare
Fericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi părul.
Ah ! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.




- ,,Hai în codrul cu verdeaţa,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se pravale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.



Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.




De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are !

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.





Pe cărarea-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa că-mi eşti drag ?"




Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stau în lună !
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !

............................

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră ! floare-albastră !...
Totuşi este trist în lume !