vara

vineri, 25 iunie 2010

Ploaie, frig, linişte şi poveşti

E tare trist p-afară
plouă şi tot plouă şi-i frig ca într-o primăvară prelungită în alt anotimp
Stăm printre minunăţiile MaMeei şi MaA ne spune povestea lor, sperăm să vă placă :

O mamă tânără-ntr-un sat
Al Indiei, trăia iubită
De soţul ei şi fericită
De multe câte i s-au dat.
Statornică-i trecea viaţa,
Cum trece-n farmec dimineaţa
P-un câmp frumos şi plin de flori.
Şi i-au dat zeii-ndurători
Un copilaş, ca el să fie
Cea mai înaltă bucurie
În traiul ei de rău scutit.
Dar într-o zi s-a-mbolnăvit
Cel dezmierdat din mână-n mână,
Şi s-a zbătut o săptămână
Şi-a opta zi el a murit.
Din lut era; s-a-ntors în lutul
Creării noastre-a tuturor!
Şi mama-şi blestema trecutul
Şi se-ngrozea de viitor:
Vedea întreaga ei viaţă
Un câmp pustiu, prin care ea
Cu multă plângere-şi ducea
Durerea timpului de faţă.
Şi cu copilul mort la piept,
Aleargă nebunită mama
Şi la picioarele lui Brama
În templu ea se duce drept.
Cuprinde gleznele măreţe
A zeului cu patru feţe
Şi-n hohot tânguios de plâns,
Obrazul şi-l lipeşte strâns
De piatra cea din veac cioplită.
Tu, patimă nebiruită
A dragostei, ce-o ai de noi,
Părinte! de ne dai un bine
De ce-l ceri iarăşi înapoi?
O, lasă-mi viu copilul, Doamne!
De ce m-alungi tu cu dureri
Din ziua caldei primăveri
În noaptea pustiitei toamne?
Şi-atunci prin templul luminat
Un sunet vâjâind scoboară,
Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară
Şi-n piatră Brama s-a mişcat:
Femeie! Eu sunt mila milei,
În stânga am lumina zilei
Şi vorbele, în dreapta port
Lumina gândului şi fapta
Îmi voi deschide dară dreapta
Ca să-ţi înviu copilul mort!
Tu mergi şi cată pe pământ
O casă-n care niciodată
N-au fost dureri şi nici nu sânt,
Şi-acolo pune jurământ
Că ai să plângi viaţa toată;
Că de lumină vei fugi,
Fiind d-a pururi supărată,
Că n-ai să râzi cât vei trăi
Cel mort atunci va fi în viaţă!
Şi cu nădejdea scrisă-n faţă
Ea pleacă, şi din sat în sat
Prin toate casele-a-ntrebat.
Şi a găsit în casa ceea
Că p-un fiu mort plângea femeia,
Şi-ntr-altă casă plini de dor
Copiii plâng pe mama lor,
Şi un bărbat în casa asta
Plângea că i-a murit nevasta.
Şi nici o casă n-a găsit
Fără dureri, un loc scutit.
Şi s-a întors la templu mama,
Nu-i nici o casă-n lume, Brama,
Scutită de dureri şi-amar.
Părinte-al vieţii, e-nzadar,
D-aş alerga prin lumea toată
O, lasă-mi viu copilul, tată!
Şi ca un tunet depărtat,
Prin templul sfânt s-a ridicat
Un vuiet aspru de furtună
Şi-un glas puternic: Eşti nebună
Vreai întuneric? Dar să-mi spui,
Poţi face-ntunecime plină,
În locul unde nu-i lumină?
Şi întuneric unde nu-i
Tu faci lumină? Zile triste
Fără plăceri tu cum le crezi?
Şi de există alb, nu vezi
Că negru-l face să existe?
Aceasta tu nu o-nţelegi?
Vrei pentru tine alte legi?
Dar pentr-un om stricat la minte
Nu schimbă zeii ce-au făcut
Ce-a fost în veci ce au trecut,
În veci va fi de-acu nainte,
Şi cei vii de vor înceta
Să râdă, blestămându-şi soartea,
Cei morţi din groapă s-or scula
Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,
Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:
Nebunii n-au nimic d-ajuns!
Şi biata mamă n-a răspuns
Plângând a-nmovilit pământul,
Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
Şi-a plâns o zi întreagă mama,
Mormântu-n braţe ea l-a strâns,
Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.
Şi-a tresărit în zorii zilei
Şi-o clipă s-a pierdut în vis:
O mângâiere i-a trimis
Din ceruri Brama, mila milei!
Din lacrimile plânse-n zori
A răsărit o albă floare,
Şi peste noapte-a ei plânsoare
S-a prefăcut în roşii flori.
Erau frumseţile luminii
Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?
Ea, biata, nu mai vede spinii
Şi-adună flori, şi mâna ei
Îi sângeră, dar nu o doare,
Că pentru-un spin avea o floare
Aşa e scris în cartea sfântă
A legii legilor. D-atunci
Răsar aceste flori pe lunci.
Flăcaii-n poezii le cântă
Şi le slăvesc d-atunci pe drept,
Nevestele le pun la piept
Şi fetele le pun în plete.
Şi-n templul zeilor doi miri
Împodobesc cu flori vestmântul
Şi mame triste pe mormântul
Copiilor pun trandafiri.
De ei cine-şi ascunde faţa
De teamă că de ghimpi sunt plini?
Şi dacă viaţa are spini,
De ce te plângi că-i rea viaţa?
LEGENDA TRANDAFIRILOR a scris-o George Coşbuc, nouă ne-a plăcut tare mult.
Trandafirii sunt din grădina noastră:) vi-i dăruim cu toată dragostea aşa cum îi îngrijeşte MaM şi cum îi iubim NOI toţi:)
Să vă fie bine şi SOARE! ... şi nu uitaţi că lumea-i minunată şi luminoasă iar noi credem că asta ne spun, în graiul lor, toate... flori, păsări, animăluţe, pietre, iarbă şi ape ... e tot ce avem şi luăm în şi cu noi la plecare.
Zâmbete calde, iubire, mirări şi bucurii în toate graiurile "noastre"... NECUVÂNTĂTOARE;)

8 comentarii:

  1. Prieteni dragi, acesta a fost un dar pentru mine, o bucurie, prima pe ziua de astăzi. :)
    Uitasem cât de mult îmi place Coşbuc...
    Vă îmbrăţişăm cu drag pe toţi, cititori de poezii şi animăluţe necuvântătoare, dar înţelegătoare de frumos! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Si pentru mine e undar - o oaza de frumos in infernul cotidian!
    Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. Va invitam sa respirati parfumul trandafirilor si al caprifoiului din oaza noastra cu verdeata!

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu am citit pana acum aceasta legenda.E frumoasa, dar atat de trista!
    In schimb, trandafirii de aici sunt asa de frumosi ca mi-au alungat tristetea.
    Multumesc frumos pentru poveste si flori.

    RăspundețiȘtergere
  5. @ Diana- nici nu ştii ce bucurie mi-a făcut bucuria ta:)
    am crezut mereu, în pofida "elitiştilor" care m-au persiflat constant, că nu am voie să-l uit pe Coşbuc. NICIODATĂ!
    toţi copiii care au "trecut prin mâna mea":) au auzit Eminescu, Coşbuc, Blaga, Minulescu etc.
    NICHITA e altceva:) şi toţi ceilalţi
    mulţumim frumos. frumosul, (şi)în vremuri vremelnic mai puţin frumoase ne dă echilibrul care ne ajută. aproape singurul. el, iubirea şi credinţa:)

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Corina!- infernul cotidian e o iluzie;)
    în faptele noastre e balans şi linia subţire. e greu tare, uneori, zâmbetul şi liniştea vin din interior şi din privitul "în ochi". orice răspunde oriceului nu-i COrespunde:)

    RăspundețiȘtergere
  7. @ Gabi-(şi) tot ce are un dram de tristeţe e frumuseţe. mai toate legendele sunt triste dar nu m-aş putea despărţi de ele. le iubesc şi citesc mereu cu mare drag:)
    trandafirii erau un răspuns Elizei:) sunt puţin trişti şi ei acum, mult prea multă ploaie şi frig pentru frumuseţea lor specială şi luminoasă.

    RăspundețiȘtergere
  8. Frumoasa legenda, frumoase poeziile lui Cosbuc!

    RăspundețiȘtergere